Comuna VĂCULEŞTI

 

Date de contact

Adresa: Primăria comunei Văculeşti, judeţul Botoşani

tel: 0231/620220

 

Monografia comunei

Consideraţii generale

Introducere

Geografia se dezvoltă ca ştiinţa unui tot unitar, - socio-geosistemul - având la bază legi bine definite: legi ale naturii, legi sociale care dau o interpretare spaţială, cauzală, istoria volumului de cunoştinţe acumulat.

Cea mai simplă definiţie este dată de George Vâlsan într-o conferinţă la Vălenii de Munte în iulie 1932:

«Geografia e, pe scurt, descrierea Pământului” şi continuă : „Pământul, e ţărâna pe care călcăm, dar e şi ce ascunde dedesupt, e forma sub care se înfăţişează : munte, vale, şes ; e apa care îl udă, îl acoperă, îl pătrunde : râu, lac, mare, apă subterană ; mai e aerul care îl învăluie, care îi împrumută lumina şi umbra, culori mângâietoare sau violente, nori şi ploaie, vânt, furtună sau viscol ; mai e vegetaţia, care  îl îmbracă atât de splendid şi de variat ; mai sunt vieţuitoarele care îl animează, de la turmele care pasc pajiştile, până la peştii care populează apele, şi în sfârşit, mai e omul care îl stăpâneşte şi se bucură de toate darurile acestui pământ. ” (G. Vâlsan -,,În jurul programei de geografie în şcoală’’- 1932).

Înţelegerea existenţei umane, indiferent la ce epocă ne referim, a fost posibilă numai prin intermediul relaţiilor obiective dintre om şi natură. Populaţia este studiată din punctul de vedere al evoluţiei factorilor demografici, al răspândirii în spaţiu, al dinamicii în trecut, prezent şi perspectivă, al structurii social economice şi al mobilităţii în timp şi spaţiu.

 

Aşezare şi limite

Teritoriul comunei Văculeşti este aşezat în partea de nord-est a ţării. Din punct de vedere fizico-geografic aparţine zonei depresionare Botoşani-Dorohoi, localizată la contactul dintre Câmpia Moldovei şi Dealurile Ibăneştilor (V .Băcăuanu, 1968 ).

Faţă de municipiul Dorohoi se află la o distanţă de 7 km, într-un ţinut deluros cu altitudine redusă, media fiind în jur de 200 m.

Comuna Văculeşti este formată din 3 sate: Văculeşti-reşedinţa comunei, Gorovei şi Sauceniţa (rezultat din unirea fostului sat Prelipca cu satul Sauceniţa). Fiind străbătută de Pârâul Întors, afluent de dreapta al Jijiei, se mărgineşte la N, NE cu comunele Şendriceni şi Broscăuţi dar şi cu municipiul Dorohoi, prin şoseaua naţională Dorohoi-Botoşani la E şi şoseaua naţională Dorohoi-Botoşani la NV.La V, SV se mărgineşte cu comuna Vârfu-Câmpului, la S cu comuna Brăeşti şi la E cu comuna Corlăteni(fig.1).

Din punct de vedere al aşezării matematice, comuna Văculeşti se găseşte la întretăierea paralelei de 470 şi 54’ latitudine nordică cu meridianul de 260 şi 19’ longitudine estică.

Suprafaţa comunei este de 6056 ha.

 

Istoricul cercetărilor

Studii şi lucrări geologice şi geografice de detaliu asupra teritoriului comunei Văculeşti nu  s-au realizat până în prezent. Cercetările se integrează în cea mai mare parte în cadrul studiilor efectuate din punct de vedere fizico-geografic asupra Podişului Moldovei, Podişului Sucevei şi judeţului Botoşani.

După înfiinţarea în anul 1860 a Universităţii din Iaşi, studiile cu caracter geologic şi geografic se înmulţesc, căpătând tot mai mult un caracter ştiinţific şi metodic.

În lucrările cu caracter geologic, Gr. Cobălcescu arată originea sculpturală a reliefului Podişului Moldovei, tratând şi probleme de geomorfologie.

Publicarea Dicţionarului geografic al judeţului Botoşani (V.C. Nădejde şi Ţiţu,1895) deschide seria informaţiilor despre teritoriul comunei Văculeşti.

În lucrarea lui I. Simionescu - „Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut” (1903) se fac referiri la geologia teritoriului de faţă, precum şi la geomorfologia sa.

Concluzii importante asupra geologiei teritoriului sunt consemnate în lucrarea lui N. Macarovici- „Cercetări geologice în sarmaţianul Podişului Moldovenesc” (1955).

Studii şi cercetări cu caracter geomorfologic şi aplicativ au fost realizate de C. Martiniuc şi V. Băcăuanu (1980) care în lucrările lor clarifică geneza reliefului din zonă, evoluţia văilor şi a proceselor de versant.

 

Caracterizare Geo-demografică

 Consideraţii istorico – geografice

Având în vedere condiţiile fizico-geografice ale teritoriului comunei se poate da o explicaţie a faptului că cele mai vechi urme de locuire datează din paleolitic. La circa 1-1,5 km sud–sud–est de satul Recea–Verbia (comuna Corlăteni), pe un platou înalt de aproximativ 25-30 m, denumit Dealul Odăii sau La Odaie, situat pe teritoriul actual al comunei Văculeşti s-a descoperit o întinsă aşezare  din care s–au cules bucăţi de chirpic şi fragmente ceramice atribuite culturii Cucuteni (faza A şi probabil  A–B). La marginea de est – nord – est a satului Văculeşti s-au descoperit fragmente de piese de silex atribuite paleoliticului superior (gravetian oriental), precum şi fragmente ceramice, atipice, aparţinând epocii fierului (Hallstatt târziu–La Tem timpuriu) şi perioadei feudalismului târziu (sec. al XVIII–lea). S–a găsit şi o lamă de cuţit de fier probabil feudal (cercetări CRA 1973–1974;  nu este exclus ca acest punct să fie semnalat şi de I. Nestor şi colab. SCIV, 1950)-fig.8.

Satul Văculeşti este un sat vechi, de pe la sfârşitul secolului al XVII–lea–după anul 1674. Cercetând trecutul mai îndepărtat, vom afla şi împrejurările care au determinat apariţia acestui sat. În acest scop ne vom folosi de câteva documente care adeveresc că pe aceste meleaguri moldoveneşti, cu posibilităţi favorabile de viaţă oferite de natură au existat la marginea pădurii de atunci cam pe unde se află astăzi calea ferată, gara Văculeşti şi iazul Zărna, satele: Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, iar mai departe, spre râul Jijia, satul Verbia (Verghia), aproape de satul Dimăcheni.

Moşia cu satele Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, au fost închinate mănăstirii Moldoviţa din Bucovina, de către Ana Doamna, soţia lui Alexandru cel Bun, după cum dovedeşte Uricul de întărire a acestui domn, cu data de 14 aprilie 1415.

Tot despre aceste sate vechi, avem o altă ştire, din anul 1443, când Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care a domnit în Moldova de la 1433–1445, întăreşte mănăstirii Moldoviţa, printre altele şi satul „Văculinţii alături de Brăinţi şi Seliştea lui Zârnă”, după cum se arată în documentul din 29 noiembrie anul 1443.

De asemenea prin hrisovul din 15 noiembrie 1499 „Ştefan confirmă mănăstirii Moldoviţa, stăpânirea peste următoarele sate ale ei: a) Văculinţii, b) Seliştea unde a şezut Zârnă, sub pădure.

Se crede că satele Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, străvechi aşezări în ţinutul Dorohoiului „erau în veacul al XIV–lea’’. De altfel şi în uricul de întărire din 14 aprilie 1415, se arată că „hotarele acestor sate să fie după vechile hotare, pe unde din veac au umblat”.

Ce priveşte satul Verbia sau Verghia, de pe coasta şi şesul din dreapta Jijiei, la hotarul cu satul Dimăcheni „a fost din vechime un sat mare … ce s–a nimicit cu totul în urma războaielor ce au avut loc pe această localitate”.

Se pare că satul Verbia a existat şi mai târziu. Aceasta se poate constata dintr–un document istoric publicat în „Ateneul Român” şi care arată că „Domnul  Ştefan Tomşa a adunat Sfatul Ţării la 1623 pentru răpirea făcută de Hatmanul Balica, a satului Verbia de la Mănăstirea Suceviţa din Bucovina, pe care moşie a stăpânit–o mănăstirea până la anul 1600, când a fost răpită de Hatman”. După această dată „prin întâmplări necunoscute se pare că s–a desfiinţat  satul, iar moşia s–a întrupat cu totul în moşia  Văculeşti, nemaipăstrând numirea veche decât localitatea aceasta numită Seliştea–Verghia, pe care a existat satul”.

Dacă luăm în considerare faptul că acest ţinut de nord al Moldovei a suferit mult, de–a lungul vremurilor, din cauza numeroaselor invazii din partea polonilor, tătarilor şi turcilor din secolele al XV–XVII–lea, ne este îngăduit să credem că este posibil ca satele Văculeştii, Seliştea lui Zârnă şi chiar satul Verbia să fi dispărut cu totul, iar puţinii locuitori rămaşi, să fi luat calea codrului, aşezându–se în marea pădure spre miazăzi de vechile lor sate distruse, stabilind apoi, aici, vatra unui nou sat - Văculeştiul de astăzi.

 

Evoluţia numerică a populaţiei

A se vorbi de numărul  populaţiei acestui sat mai înainte de începutul sec. al XIX–lea, este cu neputinţă şi aceasta din cauza lipsei de documente. Cunoscând însă împrejurările în care a luat fiinţă satul şi acea stare de nesiguranţă ce stăpânea peste aceste meleaguri în acea vreme, ne putem da seama că, la început satul Văculeşti avea un număr foarte restrâns de locuitori. Cu timpul însă,

 

Aşezările omeneşti

Geneza şi evoluţia istorică a aşezărilor din comuna Văculeşti

În cadrul capitolului referitor la demografie am adus în discuţie problematica vechimii locuirii în această zonă şi am realizat un scurt istoric al evoluţiei aşezărilor de început cu nume similar comunei noastre. Deşi există discuţii de ordin etimologic şi arheologic ce vizează originea locuitorilor care au întemeiat în secolul al XVII–lea aşezarea denumită Văculeşti, persoanele care au efectuat cercetări anterioare (profesori şi preotul Filip I.-în perioada interbelică şi, ulterior, după al doilea război mondial ) au căzut de acord că a fiinţat anterior o aşezare cu etimologie apropiată dar într-o locaţie diferită.

Satul Văculeşti, aşadar, ca aşezare, nu poate fi Văculinţii de altădată, pentru următoarele motive: Văculinţii, distrus de tătari, a devenit „Silişte”, loc pustiit, ce a rămas în tradiţie, până în zilele noastre cu denumirea de „Selişte”, mai la vale de gara Văculeşti. Aici în Selişte s–a păstrat nearat, până la socializarea agriculturii în anul 1962, locul unde ar fi fost biserica satului. De asemenea, aici s–au găsit până la începutul secolului al XX–lea, cruci de lemn de stejar având cuie de fier făcute manual de meşteri, probabil de la mormintele din cimitirul care a existat în jurul bisericii. Aici, în anul 1930 s–a scos la iveală, din pământ, cu fierul plugului, una cădelniţă veche, ruginită, care intrând în mâinile copiilor a fost distrusă. Aici şi astăzi se mai găsesc, bucăţi de oale din lut galben, apoi cărămizi şi pietre. Toate acestea adeveresc că pe acest loc a fost aşezarea omenească, desigur cea a satului foarte vechi, Văculinţii, aproape de Brăinţii din acea vreme, sau Brăieştii de azi, cum spun şi documentele vechi, Văculeştii ca aşezare sat, se află mai spre miază–zi, cu aproape doi km de vechile aşezări omeneşti denumite „silişti”. A fost construit în pădure, cum spun şi localnicii din sat, cei mai în vârstă, de peste 90 de ani, având cunoştinţă despre aceasta de la părinţii şi bunicii, dar şi cum ne–au arătat şi casele foarte vechi care prin demolarea lor s–a văzut că aveau furcile din copaci– stejari, numai retezaţi, cu pereţii din nuiele de carpen, fag sau plop, cu căprioarele tot din lemn de pădure, închegată pe grinzi de plop, având cuie de lemn şi uşi din scândură de stejar, cioplite cu barda, materiale aflate pe locul unde se construia casa.

Că satul este mai nou, după anul 1674, ne–o dovedeşte în primul rând biserica, zidită în anul 1712. Dacă satul Văculeşti ar fi Văculinţii, ar fi avut, sau s–ar fi vorbit de o biserică cu mult mai veche. Apoi ne adeveresc şi documentele care până în a doua jumătate a secolului al XVII– lea, vorbesc de satele Văculinţii şi Seliştea lui  Zârnă aflate „sub pădure” pe această moşie, dar după aceea, în timpul ce a urmat documentele amintesc numai de satul Văculeşti, care se găseşte tot lângă satul Brăeşti sau Brăinţii de altădată.

Amintim că Seliştea lui Zârnă s-a  păstrat ca nume într–un pârâu şi o baltă lângă Văculeşti, sau prin numele Zârnă păstrat până azi pentru o vale ce se află între dealul Rateşului şi dealul deasupra Ruturilor, spre răsărit de satele Văculeşti, Brăeşti şi Popeni, din judeţul Dorohoi, plasa Coşula. Această baltă din trecut, este astăzi un iaz cu peşte, bine întreţinut.

Satul Văculeşti, cred că şi-a păstrat numele de la satul vechi, Văculinţii, socotind că cei mai mulţi locuitori s–au aşezat aici din acest sat mai mare şi care n–au renunţat la numele satului lor, numai că la rădăcina acestui cuvânt „Văcul” i s–a adăugat sufixul „eşti” şi astfel a devenit Văculeşti, fapt întâlnit în toponimia satelor româneşti din nordul Moldovei, de nenumărate ori ca: Hudeşti, Cristineşti, Ibăneşti, Comăneşti, Conceşti, Hăneşti, Grămeşti şi altele. Aşa s–a întâmplat şi cu satul vecin, pomenit în documentele vechi sub denumirea de „Brăinţii”, iar acum se numeşte Brăeşti. Mai există versiunea că acest sat „îşi are numele de la un Văculea ?”, cu semnul întrebării, deci cu puţină probabilitate. Tradiţia locală ne vorbeşte tot de Văculea.

Odată cu satul Văculeşti a luat fiinţă, locuitorii, conformându–se vechilor ocupaţii, încep a tăia pădurea pentru a obţine ogoare necesare agriculturii, care ogoare, cu timpul, s–au mărit în aşa fel încât astăzi, din măreaţa pădure de odinioară, n–a mai rămas decât o fâşie de câţiva kilometri în lăţime, în partea de sud a satului.

Se ştie că pe domeniul mănăstirilor se creşteau vite, se produceau postav şi ţesături, miere şi ceară, se prindea peşte în râurile şi iazurile de pe moşiile lor. Se crede că având nevoie de prisăci pentru a se putea aproviziona cu miere şi cu ceară necesară la fabricarea lumânărilor, nu este exclus ca Mănăstirea Moldoviţa s–ar fi înfiinţat, după cum a făcut şi pe alte moşii ale sale, şi pe moşia satului Văculeşti o astfel de prisacă, căci întâlnim lângă vechea vatră a satului Seliştea-Văculinţii, spre sud, peste bahnă, locul mai ridicat, până aproape de şosea, numit „Prisaca”, despre care tradiţia locală vorbeşte că aici a fost în trecut o mare prisacă. Într-adevăr se găsesc şi în prezent, pe o întindere de teren destul de mare, cu ocazia lucrării pământului, bucăţi de captare din lut galben, un fel de capete care se puneau deasupra ştiubeielor de albine, sau cioburi de oale  şi ulcioare, ori figurine de animale, ca cea găsită în vara anului 1979.

Mai putem spune că moşia Văculeşti, aparţinând mănăstirii Moldoviţa a fost împresurată de multe ori de către vecini, aşa că în decursul timpului, mănăstirea a avut grele procese cu megieşii moşiei pentru încălcarea hotarelor. Dar la ordinul domnitorului moldovean Ioan Mavrocordat–Vodă, fac hotărnicia moşiei Văculeşti, Ioan Vârnav, căpitan de Dorohoi, în unire cu D. Zbierea, mare căpitan şi astfel, prin hrisovul acestui domn, de la 8 iulie 1746, se curmă toate neânţelegerile şi mănăstirea Moldoviţa stăpâneşte moşia în pace. Nu  peste mult timp însă „Moldova de sus”, leagănul ţării, cu vechile mănăstiri, cu mormântul lui Ştefan, fu răpit de către Austria,în anul 1775 şi aceasta devine stăpână şi peste mănăstirile unde moldovenii au închinat moşiile şi averile lor. Iată de ce „începând cu anul 1775, pentru Moldoviţa, ca şi pentru unele mănăstiri din această parte a Moldovei, încep să apară rânduieli noi, care se vor pune în practică abia în anul 1785’’. Amintim că după anul 1781 „începe delimitarea proprietăţilor mănăstireşti’’, iar în scurt timp la ,,17 iulie 1782, s–a terminat conscrierea averii tuturor mănăstirilor’’. Guvernul austriac hotărî să se desfiinţeze toate mănăstirile şi toate schiturile, afară de 3: Putna, Suceviţa şi Dragomirna, iar bisericile lor să fie întrebuinţate ca biserici săteşti. În acelaşi timp cu desfiinţarea mănăstirilor s–a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti.

Împăratul Iosif al II–lea, porunci ca din aceste averi mănăstireşti să se creeze un fond pentru întreţinerea bisericilor şi şcolilor, iar acest fond s–a numit „Fondul Religionar Greco – Oriental al Bucovinei”.

După desfiinţarea mănăstirii Moldoviţa, în anul 1785 aprilie 23 şi rămânerea ei ca biserică parohială, proprietăţile mănăstirii revin cu înfiinţatul Fond Bisericesc, aşa că şi moşia Văculeşti trece în proprietatea „Clirosului” din Bucovina, cum dovedeşte şi „Condica Liuzilor” 1803, care ne arată totodată şi numărul birnicilor şi care este singurul document aflat până la această dată care vorbeşte de numărul locuitorilor satului Văculeşti faţă de proprietarul moşiei. În acest document ni se spune că cei 150 locuitori ai moşiei Văculeşti, plăteau birul anual în valoare de 23321 lei.

Asemenea celorlalte moşii rămase în Moldova şi vândute după anul 1785 şi moşia Văculeşti a fost vândută, iar suma realizată a fost vărsată în numerar în casa „Fondul Religionar Greco–Oriental al Bucovinei”. Din documente aflăm că în anul 1804, moşia Văculeşti a fost cumpărată de „Teodori Von Mustaţă şi tovarăşii săi”. Aşa, la 15 septembrie 1804, într–un „izvod asupra tuturor scrisorilor trimise pe moşiile Clirosului din Bucovina, care moşii se află în Moldova şi au căzut de la mănăstire la Cliros şi i–au vândut prin contract domniei sale Teodori Von Mustaţă şi tovarăşilor săi”, între aceste moşii figurează şi moşia Văculeşti din judeţul Dorohoi.

Documentul din aprilie 1811, vorbeşte de existenţa unui alt proprietar al acestei moşii şi anume Elena Mavrogheni, când aceasta îl pomeneşte pe Nicolae Ciucă „bun spre a o reprezenta la împlinirea hrisovului dat de Judecătoria ţinutului Dorohoi, Schitului Gorovei, care ar fi împresurat moşia satului Văculeşti’’. Elena Mavrogheni a fost soţia lui Petru Mavrogheni pe care–l întâlnim în acea vreme, proprietar pentru câtva timp al moşiei satului Dersca, judeţul Dorohoi, unde repară biserica din acel sat. Acest Petru Mavrogheni îşi avea însă marea sa proprietate la Târzii judeţul Vaslui.

Cu timpul proprietarii moşiei Văculeşti se tot schimbă. Începând cu anul 1832, întâlnim ca proprietari pe A. Pavlu, în anul 1845, pe căminarul Neculai Andrei Pavlu iar din anul 1864 „moşia Văculeşti a trecut în stăpânirea fraţilor Corta, nepoţi ai domnului Petru Mavrogheni. Cel care a stăpânit şi administrat însă moşia a fost Hari Cortaţi. Fratele său, Petru Cortaţi, este întâlnit în Văculeşti în anul 1869, într–o anumită ocazie, în mijlocul familiei D. Florescu.

Boierul Hari Cortaţi a stăpânit o bună parte de timp această moşie. La început a avut grijă de ea, ca apoi, spre sfârşit, să o neglijeze şi să facă mari greşeli în conduita sa. După mărturia celor mai în vârstă oameni din sat, care cunosc situaţia de la părinţii lor ce au trăit împreună cu boierul, acesta a rămas foarte sărac, cu multe datorii către Creditul funciar urban din Bucureşti, de unde împrumutase bani pentru administrarea moşiei, dar pe care îi cheltuise în alte scopuri. Neputând să achite aceste mari datorii, Banca creditului funciar urban Bucureşti a fost nevoită a sechestra moşia cu toate bunurile mobile şi imobile de pe ea şi totodată a–l scoate din casa boierească, aşa că boierul Hari Cortaţi silit de asemenea împrejurări, a trăit un scurt timp în casa lui D. Florescu, care îi fusese om de încredere, apoi a plecat la Botoşani, unde a şi murit.

De acum, în ultima parte a secolului al XIX–lea, moşia Văculeşti a fost arendată de către Banca Creditului funciar urban Bucureşti la diferiţi arendaşi, până în jurul anului 1902, când a fost vândută şi anume: două părţi din moşie este cumpărată de marele boier moldovean D.P. Moruzi, iar a treia parte şi asta megieşită la apus şi miază–noapte  cu moşiile satelor Sauceniţa şi Broscăuţi, împreună cu casa boierească a fost cumpărată de Grigore Tabacaru, vechil la boierul Sergiu Pruncu din Sauceniţa. Boierul D.P. Moruzi, împarte partea de moşie cumpărată, la cele două fiice ale sale: cea megieşită cu Grigore Tabacaru o dă ca zestre lui Adina, căsătorită I. Duca, iar cealaltă parte a moşiei, megieşită cu moşia satului Brăeşti, o dă tot ca zestre, la a doua fiică Aglaia, căsătorită cu Scarlat Rosetti, iar aceasta arendează moşia unor ţărani din satul Văculeşti.

Înfăptuirea reformei agrare din 1918–1921 s–a realizat sub presiunea marilor frământări sociale şi a necesităţilor economice obiective. Acum cea mai mare parte a moşiei Văculeşti, prin această reformă, este împărţită ţăranilor din satul Văculeşti, care au luptat în războiul 1916– 1918. Lui Grigore Tabacaru i–a mai rămas însă o parte de moşie după această expropriere pe care a stăpânit–o până în anul 1935, apoi a dat–o fiului sau Cristea Tabacaru, care a fost proprietar până în 1945–1949, când s–a împărţit ţăranilor lipsiţi de pământ din Văculeşti, după hotărârile noilor orânduiri ale statului.

În secolul al XX–lea, deşi au loc schimbări politico–economice majore, acestea nu au adus şi transformări semnificative la nivelul satelor componente ale comunei Văculeşti. Singura modificare o constituie reorganizarea administrativ–teritorială prin care teritoriul comunei, inclus iniţial judeţului Dorohoi, ajunge să aparţină judeţului Botoşani.

 

Tipologia aşezărilor componente ale comunei Văculeşti

Principalele elemente ale unei aşezări rurale sunt vatra, populaţia şi teritoriul (moşia). Vatra, ca element component al aşezării, cuprinde în cadrul teritoriului organizat al unui sat, suprafaţa ocupată de construcţii rezidenţiale, anexe gospodăreşti, reţeaua de străzi, construcţiile şi anexele agroindustriale, precum şi unele suprafeţe de teren ocupat de grădini, livezi, vii, solarii, aflate în suprafaţa construibilă.

Modificările suferite de–a lungul existenţei satelor comunei Văculeşti, cristalizarea unei anumite fizionomii specifice satelor din zona de contact a dealurilor mai înalte şi câmpia Jijiei, sunt rezultatul evoluţiei istorice, a acţiunii omului asupra peisajului geografic existent aici.

Comuna Văculeşti este compusă din vetrele satelor componente: Văculeşti–reşedinţa de comună, Sauceniţa şi Gorovei. Teritoriul intravilan total de 504 ha reprezintă 8,3 % din teritoriul comunei (6051,2 ha). Satul cu suprafaţa de intravilan cea mai extinsă este Văculeştiul–247,1 ha, care are pe lângă trupul principal încă 3 trupuri: zona gării, un cimitir ortodox şi unul neoprotestant. Este urmat de satul Sauceniţa cu o suprafaţă de intravilan de 242,2 ha şi, în final, de satul Gorovei cu o suprafaţă de 14,7 ha.

Zona de locuinţe reprezintă doar 17,8% din teritoriul intravilan existent al comunei, cu o repartizare pe sate după cum urmează: satul Văculeşti 16,7%, satul Sauceniţa 18,9%, satul Gorovei 18,1%.

Fizionomia aşezărilor are la bază rama stradală în cazul comunei studiate, reţeua de drumuri şi uliţă este neregulată, de tip vechi în toate satele.

Locuinţele sunt predominant de tip rural cu regim de înălţime parter, parter şi 1 etaj, cu execepţia unui bloc de locuinţe parter şi 2 etaje, având spaţii comerciale la parter, amplasat în satul Văculeşti pe strada principală. Stilul arhitectural moldovenesc specific Câmpiei Moldovei, constituie elementul reprezentativ. Cu excepţia caselor noi, majoritatea construcţiilor sunt formate din 2 camere, despărţite printr–o sală (tindă), în una din camere existând o sobă pentru foc, iar cealaltă cameră fiind de curat (casa cea mare).

În spatele celor 2 camere sau lateral se află o încăpere denumită paravan (bucătăria de vară), iar iarna folosită drept cămară. Alături de casa de locuit, o gospodărie mare are câteva anexe: grajdul, adăpostul pentru oi (saivan) şi pătulul pentru depozitat porumbul (coşerul). În ultima vreme se observă o creştere a ponderii caselor de tip nou, formate din 3–4 camere, cu verandă din sticlă sau, de tip vilă.

Densitatea clădirilor de locuit este o caracteristică dată de cadrul natural. Sub aspect morfostructural satele sunt de tip răsfirat cu varianta satului liniar (drum) unde distribuţia gospodăriilor se face cu predilecţie de–a lungul reţelei stradale.

Pentru a se realiza o analiză mai detaliată s–au utilizat datele înscrise în recensământul din 1992 şi cele furnizate de administraţia locală a comunei Văculeşti. Se constată că numărul de locuinţe a variat în jurul valorii de 1000 în ultimele două decenii. Singura creştere mai semnificativă se remarcă la nivelul anului 2001 (1043 locuinţe), faţă de 1015 locuinţe în anul precedent. În paralel a crescut şi suprafaţa locuibilă depăşind 30501 m2 în 2001. De aici, rezultă o densitate de locuire de 13,3 m2/pers. în 2002 faţă de media pe ţară de 11,5 m2/pers.

Materialul de construcţie al clădirilor este divers şi în strânsă corelaţie cu etapele de  construcţie a clădirilor în vatră. Locuinţele construite înainte de anul 1945 au ca material predominant, vălătucul (paianta) care, în prezent nu mai este folosit. Pentru perioada 1946–1970 a predominat chirpicul. Ulterior s–au folosit cărămida şi plăcile prefabricate. Pentru acoperişul clădirilor  s–a folosit: tablă zincată sau neagră, plăci de azbociment, ţiglă, şindilă, carton asfaltat.

Numărul caselor nou construite este limitat  (sub 10 locuinţe) avându–se în vedere fondul de locuinţe suficient li practicile comune, în cele mai multe cazuri copii, care rămân în comună, locuiesc, în continuare, în casa părintească.

 

Perspectivele dezvoltării durabile a aşezărilor din comuna Văculeşti

Politica judeţeană de dezvoltare, şi–a propus ca obiective, valorificarea superioară a potenţialului uman, dezvoltarea reţelei de localităţi şi ridicarea standardului de viaţă.

În cazul comunei Văculeşti se are în vedere valorificarea potenţialului de dezvoltare prin amplasarea cu prioritate a investiţiilor publice, precum şi promovarea relaţiilor de parteneriat între agenţii economici şi colectivităţile locale pentru realizarea acestor investiţii.

În ceea ce priveşte ridicarea standardului de viaţă al populaţiei se încearcă eficientizarea utilizării intravilanului comunei prin diversificarea dispersiei şi extinderii necontrolate a zonelor de locuit, renovarea locuinţelor cu grad avansat de uzură fizică şi, nu în ultimul rând, realizarea construcţiilor noi pe principiile modernizării tehnico–edilitare.

Mutaţiile survenite în folosinţa terenurilor din cadrul teritoriului administrativ al comunei Văculeşti, au determinat reanalizarea limitelor teritoriului intravilan, luându–se  în considerare atât realităţile actuale, cât şi nevoile ulterioare. Ca urmare a faptului că localităţile comunei au fost supuse înainte de 1989 unor procese repetate de restrângere a teritoriului intravilan, de comun acord cu factorii de decizie la nivelul comunal s–a propus o zonificare teritorială în concordanţă cu cerinţele unei dezvoltări  moderne şi economice, care să permită reabilitarea arterelor rutiere şi asigurarea lucrărilor de alimentare cu apă, canalizare, telefonie, alimentare cu gaze, salubritate–toate la costuri cât mai accesibile. De asemenea, extinderea intravilanului este necesară pentru a rezolva necesităţile de dotare şi cu noi instituţii publice, spaţii de recreere şi sport, noi utilităţi.

Ca urmare, etapa de perspectivă propune pentru teritoriul comunei o creştere a intravilanului cu ≈ 74 ha (14%), stabilindu–se, în cadrul Planului Urbanistic General, suprafeţele de teren, care vor intra în intravilan.

Este prevăzută şi extinderea zonei de locuinţe care va ajunge în satul Văculeşti la 69,5 ha (25,5%, în satul Sauceniţa la 98,2 ha (33,7%) şi în satul Gorovei la 3 ha (20,4%).

Acest lucru este posibil prin utilizarea spaţiilor neconstruite din intravilan cu destinaţia actuală agricolă, cât şi în teritoriile rezultate prin alipirea trupurilor disparate, la trupul principal al localităţii.

Locuinţele nou propuse, vor avea un regim de înălţime de parter şi parter + 1 nivel.

 

Caracterizarea economică

Consideraţii istorico – geografice

Poziţia geografică şi sit-ul comunei Văculeşti sunt principalele elemente care au determinat ocupaţia de bază a locuitorilor comunei Văculeşti: agricultura. Aceasta s–a dezvoltat intens mai ales din prima ˝ a sec. al XIX–lea, când arendaşii Adam Haretu care a „ţinut această moşie un timp de 25 de ani”, ca unul dintre bunii cultivatori din acea vreme s–a „distins prin aplicarea şi impulsul dat la sistemul revoluţionar de dezvoltare”, a pământului, prin introducerea de „ameliorări sistematice pentru seminţe, arături şi îngrăşarea locurilor, întrebuinţând unelte şi maşini agricole perfecţionate”. Apoi „împropietărirea clăcaşilor săteni făcută în baza legii din 1864, spori mult la dezvoltarea agricolă, aplecându–se o mare parte dintr–înşii serios la lucrarea câmpurilor lor”.

În a doua jumătate a secolului al XIX–lea, când proprietar al moşiei Văculeşti a devenit Hari Corţaţi, agricultura a continuat să se dezvolte şi mai mult pe această moşie, căci „proprietarul se sileşte prin toate chipurile a face ca locuitorii  să nu regrete pe vechiul arendaş, despre care conservă o aducere aminte din cele mai respectoase şi mai recunoscătoare”. De aceea în anul 1866, boierul Hari Cortaţi s–a apucat de exploatarea moşiei şi astfel „lucrează ca la 120 fălci de grâu, ca la 170 fălci de popuşoi, ca la 100 fălci orz şi ovăz şi coseşte câteva sute de fălci de fâneaţă. Întinderea toată a moşiei este de 4000 fălci. Arăturile se fac cu propriile sale pluguri, putând să se întindă şi peste 1000 fălci de ţarină”. Constatăm că la sfârşitul secolului al XIX – lea „agricultura luă o intensă dezvoltare…, ocupă locul întâi în producţiunea acestui judeţ” .

Existând pe aceste locuri suprafeţe întinse de păşune, era şi firesc ca locuitorii acestui sat să se îndeletnicească, alături de agricultură şi cu creşterea animalelor. Având în vedere că aveau toate condiţiile, se poate crede că numărul animalelor crescute de locuitorii de aici era destul de mare la începutul secolului al XIX–lea, mai ales că acelaşi arendaş Adam Haretu a contribuit în mare măsură la dezvoltarea şi creşterea animalelor, prin „buna creştere şi întreţinere a animalelor”. Date ce privesc numărul de animale ale locuitorilor cât şi ale boierului le avem din anul 1849. După anul 1864, numărul animalelor pentru carne, lapte şi muncă a crescut şi mai mult, odată cu înmulţirea populaţiei şi creşterea cererii pe piaţa internă şi externă. În acea vreme „exportul cuprindea produsele cunoscute din epocile anterioare, vite mari şi mici şi produse animale, cereale, a căror pondere este în creştere, lemn de construcţie, peşte, vin şi sare”.

Mai cunoaştem că unii locuitori ai satului se ocupau şi cu cărăuşia. Pe unii dintre aceştia îi găsim menţionaţi în documente de peste 150 de ani în urmă. Astfel, la 28 februarie 1821, un număr de 14 locuitori din „Hirişeu, Cîndrişenii de sus şi de jos, Broscăuţi, Horlăceni şi Văculeşti, adeveresc primirea fânului din staţia Bacău pentru hrana boilor ce se întorc cu deşetul de la Focşani, unde au predat zaharaua”.Cei ce se ocupau cu cărăuşia se duceau cu carele după sare la Tg. Ocna, sau după vin la Odobeşti. Unii ajungeau până la Galaţi după marfă numită „scunchii–scumpă–un fel de lozie cum spun bătrânii din care se obţinea un material ce se folosea la dubălării, marfă ce se aducea pentru negustorii din Dorohoi şi necesară probabil la bălăria din Dorohoi şi dubălăria din Mihăileni, în care se lucrează peile de vite mari după vechiul sistem; cea dintâi 400–600 pe an şi cea de a doua 200–450 pe an, întrebuinţate în ţară”.

La poalele Dealului Ciobanului a existat o velniţă. Din lipsă de documente nu cunoaştem când şi de cine a fost înfiinţată velniţa pentru fabricarea băuturilor spirtoase din satul Văculeşti. Ceea ce însă se ştie, este faptul că până la jumătatea secolului al XIX–lea, se procurau băuturi spirtoase de la această velniţă de către locuitorii satului, cât şi pentru ratoşul din sat, iar spre sfârşitul acestui secol, velniţa nu mai exista în funcţiune. Cazanul cu toată aparatura au fost mutate de aici în altă localitate, rămânând clădirile, care după anul 1890 se aflau deja în ruină. În prezent aceste locuri sunt împădurite şi doar această parte de sat poartă denumirea de „Cotul velniţei”.

Pe moşia satului Văculeşti, au fost, în a doua jumătate a secolului al XIX–lea şi mori. Cea de apă, cu trei pietre, la iazul Teper, apoi cea cu abur la locul numit a lui Barnea, sub deal şi la miazăzi de Iazul Lipovanul.

În centrul satului, cu puţin loc spre răsărit de biserică, a existat un han vechi, care s–a demolat în anul 1976, rămânând doar beciul peste care s–a construit, de către fostul CAP Văculeşti, brutăria.

Deşi s-au încercat variante mai mult sau mai puţin artificiale, de dezvoltare a meşteşugurilor, micii industrii şi serviciilor, acestea nu au putut schimba profilul agricol dominant al comunei Văculeşti.

 

Indicatori

                                                                                          Comuna Văculeşti                                       

Denumire  indicatori

U.M.

TOTAL

COMUNĂ

SAT

VACULEŞTI

SAUCENITA

GOROVEI

Populaţie

Persoane

2259

1207

1005

47

Suprafaţa

Ha

6051,19

3016,21

3020,31

14,67

Locuinţe existente

Nr.

1044

607

418

19

Suprafaţa  locuibilă

Mii m.p.

30507

16922

12815

770

Lungimea drumurilor publice.

din care :

Km

62,0

 

 

 

- modernizate

 

1,400

1.400

-

-

- pietruite

 

15,5

7,0

8.0

1.5

- drumuri pământ

 

46,17

22,0

23,17

1,0

Lungimea liniei  de cale  ferată

Km

6,5

3,0

3,5

-

Lungimea reţelei  de  distribuţie a apei  potabile

Km.

12,5

5,0

7,0

-

Lungimea reţelei  de canalizare

Km.

0.3

0,3

-

-

Lungimea reţelei electrice

Km.

58,0

25,0

25,0

-

Număr de gospodării

racordate la reţeaua electrică

Nr.

1024

600

408

16

Salariaţi - nr. mediu

Pers.

112

69

40

3

Suprafaţa agricolă, din care:

Ha.

4356,22

2192,08

2152,25

11,07

- suprafaţa arabilă

 

3245,41

1645,92

1591,24

8,05

- păşuni

 

883,66

434,52

448,88

0,26

- fâneţe

 

170,15

84,94

85,21

-

- vii

 

3,0

1,7

1,3

-

- livezi

 

54,00

25,00

25,62

2,76

Păduri şi alte terenuri  cu  vegetaţie

forestieră

Ha.

1491,82

934,19

557,63

-

Ape, bălţi

Ha

43,72

28,14

15,58

-

Alte terenuri

Ha

1,75

1,25

0,33

0,33

Efective de animale, din care:

Cap.

 

 

 

 

- bovine

 

903

486

384

32

- porcine

 

769

271

480

18

- ovine

 

1167

492

673

 2

- păsări

 

12815

6920

5551

 344

Unităţi de poştă

Nr.

2

1

1

-

Abonaţi la serviciul telefonic

Nr.

185

120

60

5

Abonaţi  la radio

Nr.

531

315

200

15

Abonaţi la TV.

Nr.

482

270

200

12

Unităţi  de  învăţământ, din care :

Nr.

4

2

2

-

- grădiniţe

 

2

1

1

-

- şcoli

 

2

1

1

 

Populaţia  şcolară

Nr.

209

112

97

-

Personal didactic, din care:

Nr.

23

12

11

 

- calificat

 

20

10

10

 

Cămine culturale

Nr.

2

1

1

-

Biblioteci

Nr

2

2

-

-

Spitale

Nr.

-

-

-

-

Paturi în spitale

Nr.

-

-

-

-

Dispensare/cabinete medicale umane

Nr.

2

1

1

-

Medici/ medici de familie

Nr.

2

1

1

-

Personal mediu sanitar

Nr.

3

2

1

-

Dispensare/cabinete medical veterinare

Nr.

1

1

-

-

Personal mediu sanitar veterinar

Nr.

-

-

-

-

Agenţi economici

Nr

32

11

17

-

- producţie , mică  industrie, ind. alimentară

 

5

1

4

-

- comerţ, magazine depozite

 

27

10

17

-

- asociaţii agricole

1

1

-

-

-

Înfrăţiri cu alte localităţi

 

-

-

-

-

Organizaţii neguvernamentale înfrăţite

Nr.

1

1

-

-

 

[Pagina principală]